Cum am trecut Cheile Rametului cu adidasii rupti si cum m-a facut un batranel sa imi dau seama ce pot



Nu am fost niciodata o persoana sportiva. Ba chiar am fost destul de lenesa la acest capitol.

Nu am fost obisnuita cu sportul iar la scoala chiar am fost scutita de sport pana la finalul liceului. A fost mai comod asa insa nu recomand nimanui sa faca asta. Din simplul motiv ca pierde multe experiente pe care ar trebui sa le traiasca la varsta aia.

Eu mi-am dat seama prea tarziu de acest lucru.

Spuneam ca eu nu fac sport. Pana cand anul acesta am luat decizia de a incerca cateva sporturi. De ce am vrut sa fac asta? Pentru ca mi-am dorit sa imi testez limitele, sa traiesc mai intens si sa imi descopar noi pasiuni.

Am incept anul 2013 cu prima lectie de snowboard incheiata cu o mana rupta. Pare ciudat insa a fost o experienta binevenita care m-a ajutat sa imi explic multe. Si am invatat ceva esential: cand merg sa fac sport este neaparat nevoie sa fiu odihnita. Pentru ca daca nu sunt odihnita fiecare secunda de neatentie si oboseala conteaza. Asa cum a contat secunda cand m-am dezechilibrat, am cazut si mi-am rupt mana.

Anul a continuat pentru mine cu cateva schimbari pe plan profesional si, cu aceasta ocazie, mi-am facut mai mult timp pentru mine si pentru experientele pe care le doream.

Odata cu schimarea de care spuneam mai sus mi-am propus cateva lucruri printre care: sa ma intorc la fotografie si sa traiesc experiente de calatorie cat mai intense (experiente care sa includa si sporturi).

Zis si facut. Ziua de 16 mai a fost prima mea zi ca si freelancer iar la 2 zile distanta au inceput calatoriile.

Pe 18 mai plecam in cautarea Arche-ului in Thassos in tabara de fotografie pe Instagram TFB4, tabara pe care o castigasem la un concurs organizat de Foto Union.

Plecarea in Thassos a fost prima dintr-un lung sir de calatorii pe care l-am avut vara aceasta. Si toate calatoriile mele au respectat cele 2 lucruri pe care mi le-am propus: acela de a face fotografii si de a trai experiente cat mai intense.

Una dintre cele mai intense experiente am avut-o pe la jumatatea lunii iunie cand am mers sa vad o zona foarte frumoasa din muntii Apuseni. Eram atunci in cautarea unui loc numai bun pentru fotografie pentru ca visam sa organizez o tabara tematica aici. Cautam o zona cu peisaj extraordinar si inedit.

Si uite asa am ajuns in Muntii Apuseni intr-o tura la munte ad hoc ca sa zic asa (cand am plecat sa vad zona nu stiam ca voi ajunge sa fac un traseu montan). Am plecat sa vad frumusetile Romaniei si m-am intors cu o experienta care mi-a schimbat viziunea asupra a ceea ce pot sa fac si asupra a ceea ce imi doresc sa incerc de aici inainte.

Am mers cu un bun prieten, Alex, despre care stiam ca este pasionat de munte si ca a mers cu zeci de oameni aici de-a lungul timpului. Asa ca atunci cand mi-a propus sa incerc un traseu montan am spus “ok, hai sa vedem ce iese”.

Si am intrat pe drumul catre traseul Cheile Rametului. Acesta avea sa fie traseul la dus, iar cel de intors a fost Brana Caprelor.

Daca mi-ar fi spus cineva cum avea sa fie traseul si pe unde ar fi trebuit sa merg cel mai probabil abandonam pentru ca nu ma credeam in stare sa duc totul la bun sfarsit.

Insa aveam o curiozitate hranita din dorinta de a incerca ceva nou, ceva ce n-am mai facut pana atunci, ceva care sa ma scoata din amorteala in care ma aflam, ceva de care sa imi amintesc, ceva dupa care sa ma simt extraordinar si sa imi doresc sa repet experienta.

Nu aveam echipament adecvat, eram imbracata in niste blugi scurti, purtam adidasi si un rucsac mic de oras. Alex mi-a spus ca nu sunt bine echipata insa ca va fi ok, ca ma va ajuta daca am nevoie. La finalul traseului insa mi-a spus ca nu trebuia sa ma primeasca fara echipament pentru ca m-am chinuit asa… insa m-a felicitat ca am reusit sa TERMIN traseul pe picioarele mele. Vei vedea de ce imediat.

Aveam sa aflu in acest prin traseu importanta prezentei unor bocanci indiferent de cat de cald era afara… Si am invatat asta “the hard way” ca sa zic asa.

Am pornit in traseu dimineata devreme. Urmau 3-4 ore (aproximativ) de necunoscut pentru mine. 3 ore in care nu stiam la ce sa ma astept. 3 ore in care stiam ca aveam sa imi depasesc o limita. Si cautam asta.

DSC_2979_1

Prima parte a traseului a fost prin padure, destul de lejer. Din cand in cand mai nimeream cate o balta pe  care o ocoleam si Alex imi tot spunea sa nu le mai ocolesc pentru ca in curand nu imi va mai pasa ca ma murdaresc sau ca ma ud. Am zambit, am spus “bine, mai vedem” si am mers mai departe (evident ca nu-mi trecea prin cap ceea ce avea sa urmeze).

N-a trecut mult si am dat de apa. Am mers pe margine cat am putut. Nu m-am udat insa la fiecare pas ma asteptam sa o fac. In scurt timp am ajuns la Portal, locul care marcheaza intrarea in traseu(intrarea oficiala) in Cheile Rametului.

DSC_2998_1

DSC_2999_1

DSC_3000_1

DSC_3041_1

De aici a inceput distractia 🙂 Pentru ca a trebuit sa ma urc pe peretii stancilor suspendata numai de un cablu. A trebuit sa merg prin apa acolo unde nu aveam nici cablu sa ma tin, nici trepte de metal pe care sa pasesc.

DSC_3009_1

DSC_3005_1

M-am obisnuit pana la urma si cu apa. Care era al naibii de rece in luna iunie. Si care imi venea pana la brau in unele locuri.

Dupa ce am mers asa prin apa mi-am dat seama de ce spunea Alex mai devreme ca o sa vina un timp in care nu imi va mai pasa ca ma murdaresc sau ca ma ud. Uite acum era timpul ala.

Mi s-a parut la un moment dat tare distractiv sa merg prin apa. Pana cand a inceput zona cu bolovani. Erau mari si rotunzi. Si foarte alunecosi. Eram foarte atenta unde calcam si de cele mai multe ori nu vedeam unde calcam. Dar am mers incet, nu m-am grabit si am razbit.

DSC_3042_1

Ma opream din cand in cand pe cate un bolovan mai mare la soare. Sa ma odihnesc, sa imi revin un pic pentru ca mai apoi sa continui.

Imi amintesc si acum ca din momentul in care am intrat in Chei (la Portal) si pana aici am zis de 3 ori ca ar fi bine sa ne intoarcem.

Si spuneam asta ai cu jumatate de gura, parca vroiam sa fiu convinsa sa merg mai departe. Pentru ca in mine era o lupta: pe de o parte voiam sa ma intorc (zona mea de confort cerea asta) iar pe de alta parte imi doream experienta (dorinta de a trai ceva inedit, ceva nou, ceva care sa ma scoata din rutina).

Si bine am facut ca am continuat.

Atunci cand imi era greu ma opream, trageam aer in piept si cautam locul cel mai potrivit de a pune piciorul. Experienta din luna ianuarie cu mana rupta m-a facut sa fiu mult mai atenta acolo unde paseam dar si acolo unde ma sprijineam cu mainile. Pentru ca undeva in mine exista frica de a-mi rupe ceva, frica pe care am decis sa o depasesc (si nu puteam sa o depasesc decat punandu-ma in fata ei). Si tot undeva in mine exista dorinta de a reusi. Asa ca am pus cap la cap frica si dorinta de reusita si am zis “hai sa vad cum va impac”. Am fost atenta, a durat mai mult, m-am miscat incet, insa am reusit.

Dupa un timp am terminat traseul Cheile Rametului, am iesit din apa si am stat putin la soare sa ma usuc si sa ma odihnesc. Eam uda din cap pana in picioare (la un moment dat am alunecat pe un bolovan si am cazut cu totul in apa).

Drumul a continuat printr-o padure (cu urzici pe care le-am simtit din plin pana mai sus de genunchi) pana in satul Cheia (daca imi amintesc eu bine), un sat parasit in care mai traiesc totusi 2-3 oameni. Cu unul stiu ca ne-am intalnit pe drum, undeva spre finalul traseului de intors insa despre acest lucru povestesc putin mai tarziu.

Casutele cu acoperis de paie m-au fascinat intotdeauna iar aici, in Apuseni, am gasit cateva astfel de casute. A fost o incantare pentru ochi si un prilej de pauza pentru a le admira.

IMAG1523_1

Pe langa casute am descoperit si o fosta biserica. Am poposit pentru cateva minute in curte, la soare, apoi dupa ce m-am mai uscat am fost pregatita pentru traseul de intors, Brana Caprelor.

DSC_3058_1

In momentul in care am pornit in acest traseu ma gandeam ca ce a fost greu a trecut si ma simteam mandra de mine.

Situatia avea sa fie usor diferita decat m-as fi asteptat.

La putin timp dupa ce am intrat pe traseu am observat ca de data aceasta drumul urca foarte aproape de stanci. Am dat peste o zona cu pietre destul de mici insa foarte alunecoase. A fost una din portiunile cele mai dificile pentru mine pentru ca simteam cum la fiecare pas ma duc in jos si cad. Iar jos era un fel de “prapastie” de vreo 100 de metri.

IMAG1536_1

Au trect si pietrele si am fost bucuroasa sa pun piciorul pe o zona cu pamant ceva mai solid. Traseul mergea pe langa stanci, poteca era destul de ingusta iar privirea mea era mereu orientata in sus.

Nu am avut niciodata rau de inaltime insa atunci cand ma aflu undeva la inaltime fara nicio siguranta parca am un nod in stomac. Ei bine, nodul in stomac si-a facut simtita prezenta si m-a insotit o buna bucata de drum.

Pe masura ce urcam drumul mi se parea si mai ingust si mai putin sigur. Imi aminteam ca singurul loc in care am facut ceva destul de “periculos” a fost Parcul de Aventura de la Brasov unde orice as fi facut tot aveam legate 2 sigurante de mine. Aici nu se punea problema de sigurante. Ci doar de siguranta in propria persoana si a picioarelor care ma duceau tot mai sus pe poteca.

DSC_3074_1

La un moment dat am obosit si am facut o pauza. Pauza asta a fost buna pentru ca mi-am facut ordine in ganduri. Nodul in stomac era si el prezent insa gandul meu era unul singur “nu ai cum sa te intorci inapoi deci poti merge numai inainte”.

A fost un moment destul de lung, moment in care nu mai auzeam nimic din jur. Moment in care nu ma mai interesa nimic. A fost momentul meu in care am hotarat sa merg inainte, a fost momentul acela de “declick” de care aveam nevoie pentru a iesi din zona de confort.

Dupa o bucata de drum de urcat am simtit sa tot alunec si nu imi dadeam seama de ce. M-am lamurit destul de repede cand mi-am dat seama ca adidasii mei se dezlipisera de tot din cauza apei prin care mersesem mai devreme. Se separase talpa de restul adidasului. De tot la piciorul stang si aproape pe jumatate la dreptul. Ajunsesem desculta, eram pe varf de munte, pe stanci si mai aveam o gramada de drum de parcurs pana jos. Inca ma aflam la urcare…

Nu aveam incaltaminte de schimb si stiam ca desculta nu voi putea termina traseul

Ce era de facut?

Aici am avut nevoie de ajutor. Si Alex a fost acolo. Doar imi spusese ca nu am echipament adecvat si ca ma va ajuta daca am nevoie. Insa a avut el o pereche de sosete de rezerva si le-am pus peste adidasii mei rupti. Nu se compara cu o pereche de bocanci insa era mult mai bine decat sa merg desculta.

Asa ca am pornit din nou la drum cu adidasii rupti si ascunsi intr-o pereche de sosete foarte groase.

Situatia am tratat-o  destul de degajat. Stiam ca vreau sa ajung jos intreaga si eram pregatita sa fac asta.

Sosetele pareau a avea aderenta insa in scurt timp s-au umplut de pamant si am inceput sa alunec destul de mult. Am mers incet insa si acolo unde nu vedeam unde calc (au fost portiuni in care a trebuit sa cobor pe niste stanci iar lipsa mea de experienta pe munte si-a spus cuvantul), Alex cobora inaintea mea si ma ajuta la fiecare pas. Au fost momente in care imi punea piciorul acolo unde gasea un punct de sprijin iar abia cand ma simteam eu sigura ca pot sa ma sprijin in acel punct imi dadea drumul.

Am coborat pana aproape de finalul traseului. Mai era un singur lucru de trecut: o stanca de vreo 20 de metri pe care trebuia sa o cobor pe o franghie metalica veche care abia se mai tinea.

Trecusera vreo 6 ore. Eram foarte obosita iar mainile si picioarele incepusera sa-mi tremure. A fost pentru prima data cand am simtit epuizare si cand mi-am resimtit locul in care am avut rupta mana.

Imi era foarte greu sa ma imaginez coborand cursiv pe acea stanca avand in vedere ca avea destule forme ciudate si nu vedeam pana unde merge. Aveam vointa dar parca nu mai aveam forta sa ma tin in maini (iar in cazul franghiei metalice trebuia neaparat sa ma bazez pe maini).

Asa ca am stat si m-am odihnit o perioada. Ascultam natura, simteam orice miscare din jur si asteptam sa ma linistesc un pic.

Ma uitam la capatul de sus al franghiei metalice si la un moment dat s-a miscat. Cineva urca pe ea.

Am asteptat si am vazut apoi cum apare un batranel. Nu imi venea sa cred. Batranelul acela a urcat stanca iar mie imi era frica sa o cobor. A stat si el si s-a odihnit (aveam sa aflu apoi de la Alex ca acela era unul dintre locuitorii satului parasit prin care trecusem mai devreme).

Aparitia batranelului m-a facut sa zambesc si sa imi dau seama ca orice e posibil. Chiar nu ma asteptam ca o persoana de acea varsta sa urce fara probleme o stanca de 20 de metri. Asa ca mi-am luat inima in dinti si mi-am spus ca daca am ajuns pana aici nu o sa cedez eu fix cand mai am 20 de metri pana la final, indiferent cat de dificili erau cei 20 de metri.

Si am pornit pe franghie. Cu ajutor, bineinteles, pentru ca nu vedeam nimic in jos, nu stiam unde sa pun piciorul. Unele portiuni din stanca au fost destul de ok insa altele complet irealizabile pentru mine singura. Am avut insa un ajutor pretios in Alex care a avut rabdare, mi-a mutat piciorul pas cu pas pe stanca  si s-a bucurat alaturi de mine atunci cand am terminat traseul si i-am spus ca ma simt tare mandra de mine ca am reusit.

Trecusera aproape 7 ore in loc de 3-4. Nu ma asteptam sa dureze atat insa am facut o multime de pauze de care aveam nevoie. Eram fericita chiar daca a durat atat de mult.

Pentru prima data facusem constient un efort foarte mare pentru a iesi din zona de confort si pentru a experimenta ceva nou si plin de adrenalina.

Traseul asta a fost pentru a-mi depasi limitele, pentru a vedea ca pot si pentru a-mi dori mai mult. Multumesc Alex ca ai fost alaturi de mine la fiecare pas.

Pot spune cu mana pe inima ca acest traseu a fost exact asa cum mi l-am dorit  (desi eu nu stiam la inceput ca imi doresc asta): un moment in care sa cunosc natura altfel decat o stiam, o activitate noua pe care doresc sa o repet (dar tot intr-o luna de vara).

Din luna iunie pana in prezent am fost de mai multe ori la munte (mi-am cumparat si echipament adecvat intre timp) insa parca nicio iesire nu am simtit-o la fel ca aceasta. A fost un nou inceput pentru activitatile pe care le fac astazi.

Fotografiile din acest articol au fost realizate cu Nikon D4 (cu 2 exceptii: fotografia cu casuta cu acoperis de paie si fotografia de la intrarea in traseul Brana Caprelor care au fost realizate cu telefonul).

Iti scriu cu drag despre locurile pe care le descopar si despre experientele de calatorie pe care le traiesc!

e-mail: carmina@travelwithasmile.net

Facebook Twitter LinkedIn Google+ YouTube Skype 


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Comentarii

  1. Alina Murgu

    Carmina, felicitari!. Este foarte important ca la sfarsit ti-ai dorit sa repeti experienta. Sunt multi care duc traseul pana la capat pentru ca nu au incotro, dar a doua oara nu ii mai prinzi facand ceva similar. In timp vei capata experienta si rezistenta iar cele 3-4 ore vor fi chiar 3-4 ore (daca nu sunt deja 🙂 ) Eu am astm bronsic si trec prin experienta ta de fiecare data cand plec la munte. Trebuie sa ma autodepasesc de fiecare data dar satisfactia este enorma la sfarsit. Bravo!

  2. Carmina Nitescu

    Multumesc, Alina.

    In Cheile Rametului n-am ajuns a doua oara (inca). dar vreaus a revin in 2014.

    M-am tinut in schimb de trasee montane si am fost pe Piatra Secuiului in Apuseni (tura de 1 zi) si in Bucegi (tura de 2 zile)

    Cred ca "m-a prins" muntele 🙂

  3. Pingback: Cu zapada pana la brau pe traseul interzis iarna spre Cabana Malaiesti | Travel with a Smile

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *