Ziua care a avut 48 de ore



Era început de aprilie 2016. Primăvara își intrase în drepturi atât de bine încât în acel an la 1 Aprilie aveai impresia că e 1 Mai la cât de cald era și la cum arăta natura-totul era verde, pomii erau înfloriți iar aerul era tot numai parfum. Și nu, nu e păcăleală 🙂

După o perioadă destul de aglomerată în ceea ce privește proiectele pe care le aveam, în acel an mi-am luat două weekenduri libere în aprilie cu intenția de a petrece unul la mare și unul la munte.

Dacă cel la mare fusese liniștit și cu multe plimbări prin nisip, ei bine, cel de-a doilea weekend a fost dedicat muntelui și unei activități pe care nu o mai încercasem până atunci-echitația.

Astfel, în aprilie 2016 ajungeam pentru prima dată la centrul de echitație Potcoava Mountain Hideaway din județul Dâmbovița și, chiar dacă nu știam pe atunci, avea să fie începutul unei povești tare frumoase. De atunci și până acum am revenit cu drag de multe ori și, pe lângă toate, am ales locul pentru unul din cele mai importante momente din viața mea – nunta. Dar nu despre asta vreau să îți povestesc astăzi, deși am în plan să revin la acest subiect la un moment dat.

Așa…revin la povestea de astăzi. În acea lună aprilie plănuisem 3 zile în natură și am primit fix asta de la ieșirea la munte, plus ceva timp … în plus. Cel puțin, asta a fost impresia după ce s-a încheiat weekendul acela.

Am ajuns la Potcoava undeva spre după amiază și, după ce m-am cazat și am admirat priveliștea Munților Leaota din balconul camerei am coborât pentru a face o vizită cailor. La Potcoava mi se spusese că totul se învârte în jurul cailor și, cum  venisem să descopăr lucruri noi, am fost prima care a cerut să meargă să vadă caii.

Ionuț, proprietarul, a spus că ne face el un tur al domeniului, ne duce să vedem caii și urma să ne spună și povestea centrului de echitație. Suna bine, am acceptat cu bucurie propunerea.

Primul cal pe care l-am cunoscut a fost Steward și aveam să aflu atunci că era preferatul copiilor care ajungeau acolo. Era singurul “băiat” din echipa cailor de la Potcoava și, în urma unui videoclip postat pe Facebook despre Steward, se pare că majoritatea celor care ajung aici întreabă de el.

M-am apropiat de Steward cu teamă, chiar dacă indicațiile lui Ionuț erau foarte clare și îmi spunea exact cum se va comporta calul și că nu trebuie să îmi fie teamă. Eram plină de emoții și îmi era teamă să mă apropii. Am făcut pași mici către acesta, l-am mângâiat și am văzut că e…blând. Urmă să se împrietenim tare bine a două zi, la prima lecție de echitație.

Momentul în care l-am cunoscut pe Steward. Emoțiile se citeau cu ușurință

După terminarea turului domeniului și după ce am cunoscut majoritatea cailor – mai de la distanță, așa – a rămas să fac o programare pentru o lecție de echitație a doua zi de dimineață. Lucru zis și făcut, însă tot aveam un miez de temere în suflet.

După seara petrecută în liniște în curtea pensiunii, acomodându-mă cu caii și aerul primăvăratec a urmat ceea ce consider eu că a fost “ziua de 48 de ore”, concept pe care l-am aprofundat apoi și în anii următori măcar de 1-2 ori pe an.

Dimineață, ora 10. Luasem micul dejun și eram pregătită pentru momentul primei lecții de echitație. Călin era cu ochii și aparatul de fotografiat pe mine, însă eu eram cumva absentă de la ce se întâmplă în jurul meu și mă gândeam numai la cum să îmi stăpânesc emoțiile. Mă aflăm într-o situație necunoscută, cumva incomodă la prima vedere și nu știam cum să abordez lucrurile. Culmea e că pe fața mea se așternuse un zâmbet din acela lung încât nimeni nu-și putea da seama de emoțiile pe care le aveam eu în suflet atunci. Chiar și acum mă uit la poze și mă minunez de diferența pe care o văd în imagini față de ce simțeam eu în momentele acelea.

Fotografia mea preferata alaturi de Steward, “vedeta” centrului de echitatie Potcoava

Steward era pregătit și era deja prezent în manej în momentul în care am ajuns eu. Am învățat să îmi reglez scărițele, mi s-a făcut instructajul pentru a fi în siguranță atât pe cal cât și pe lângă cal și a urmat încălecarea. Moment care a trecut repede pentru că am fost ajutată să urc în șa.

Odată ajunsă acolo am observat că mă simțeam confortabil și îmi plăcea faptul că vedeam acum totul de la înălțime. Începutul era promițător. La primul pas pe care l-a făcut Steward, însă, emoțiile mele s-au dublat. Nu eram pe o mașinărie cu instrucțiuni de utilizare ci pe o ființă vie, cu voință proprie, pe care nu știam cum să o gestionez.

Cu ajutorul instructorului Mugurel – care a avut extrem de multă răbdare cu mine și mi-a explicat fiecare mișcare a calului –  am trecut cu bine de fiecare lucru nou pe care îl observam-și au fost câteva! Am învățat să stau corect în șa, să pornesc și să opresc calul, să merg cu el stânga-dreaptă. Am făcut ture la pas în manej. La început însoțită de instructor la sol, apoi singură. Și ce triumfătoare mă simțeam! Cred că acesta a fost momentul în care mi-am conștientizat zâmbetul de pe față deși inima bătea în ritm alert. Am încercat apoi să fac trap simplu și trap săltat, iar până la finalul lecției emoțiile s-au dus undeva departe și am putut să mă bucur de experiența întreagă.

Deși durase numai o oră, aveam impresia că a trecut jumătate de zi la cât de intens am simțit fiecare minut. Și mă simțeam mai bine ca niciodată și mult mai curioasă legat de următoarea lecție Dacă am învățat atâtea lucruri într-o singură lecție, la următoarea mă și vedeam mergând la galop, iar la a treia descoperind dealurile din jur…tot la galop!

După ce am terminat eu lecția, am schimbat rolurile cu Călin și de data asta am fost observator și fotograf pentru el. Am avut astfel ocazia să fiu și de cealaltă parte, din “public” și să observ prima lui lecție de echitație. Am făcut fotografii în toate momentele care mi s-au părut importante și nu am putut să nu observ cum Călin a fost mult mai relaxat decât mine la prima interacțiune cu calul – lucru confirmat chiar de el.

La finalul orei am făcut schimb de impresii și l-am lăsat pe Steward în grijă lui Mugurel.

În orele ce au urmat mintea mea zbura tot către momentele petrecute pe cal, spre emoțiile avute care acum parcă se liniștiseră și spre curiozitatea de a învăța mai mult.

După plimbarea pe jos făcută prin împrejurimi și după ce am stat vreo 2 ore să mă bucur de soare și de pomii înfloriți pe care i-am găsit pe dealurile din jur ne-am întors la pensiune. În ziua aceea nu am mai călărit, însă am stat să observăm caii, am admirat alți oameni făcând lecțiile de echitație și ne-am bucurat pur și simplu de natură și de liniște.

Cumva, ziua aceea a avut dublul numărului de ore al unei zile obișnuite. Știu că a fost numai impresia mea însă mi-a plăcut senzația, am încercat să înțeleg de ce s-a întâmplat asta și am căutat să aflu cum pot să replic “ziua de 48 de ore”. Nu de alta, însă în majoritatea timpului simt că cele 24 de ore dintr-o zi nu-mi ajung nici pentru jumătate din lucrurile pe care le am de făcut.

Căutând răspunsuri la aceste întrebări mi-am amintit de nenumăratele lucruri citite despre percepția timpului, despre învățare și despre timp pentru tine. Se spune că atunci când trăiești experiențe noi, vizitezi lucruri noi sau faci diverse activități pentru prima oară atenția ta este setată pe modul “învățare”, acumulezi informațiile și te bucuri de “drum”. Ei bine, tocmai în această perioadă creierul percepe lucrurile diferit și îți dă impresia că timpul se dilată.

Îți amintești cum era în copilărie când fiecare zi ți se părea lungă? Când făceai o mulțime de lucruri de dimineață până seară și aveai muuulte de povestit acasă când veneai după școală/ grădiniță/joacă? Ei bine, despre asta e vorba.

Pe măsură ce trece timpul, copilul învață o mulțime de lucruri, devine adult, intră în rutina zilnică și NU mai are parte de atâtea lucruri noi în fiecare zi. Și nici măcar nu-și mai dorește să aibă.  Din acest motiv cu toții ne simțim mai inspirați și trăim mai intens acele lucruri care ne scot din rutină-cum este o vacanță, de exemplu. De fiecare dată când știm că urmează să plecăm undeva pentru câteva zile, ne facem planuri, visăm, încercăm să anticipăm cum vor decurge lucrurile – cei mai perfecționiști dintre noi încearcă să îți programeze totul din timp, iar cei mai “opționali” lasă lucrurile să se întâmple și se bucură de ele.

Eu ca și structură sunt “perfecționistă”, îmi place să știu ce urmează să se întâmple și fac tot posibilul să “controlez” desfășurarea lucrurilor. Este foarte ciudat pentru mine să las lucrurile să se întâmple și singurul lucru pe care să îl fac să fie acceptarea situației și bucuriei care vine cu aceasta. Însă în timp am învățat să fac fix asta: să las deoparte perfecțiunea și planificarea fiecărui minut și…să mă bucur de experiență. Abia când am înțeles exact că așa funcționează lucrurile atunci când am nevoie de o pauză, am reușit să replic “ziua de 48 de ore”.

Sunt multe lucruri care mă relaxează însă dintre toate, plimbările călăre au ajuns să fie cele care îmi dau atât relaxare cât și acea curiozitate legată de “oare ce mai învăț astăzi?”. Pentru a ajunge să simt că timpul se dilată nu este suficient să îmi doresc relaxare  ci în perioadă respectivă să am parte de lucruri noi pe care să le învăț – iar aceste lucruri să mă scoată din rutina pe care o cunosc atât de bine.

Din 2016 încoace am avut în fiecare am mai multe zile petrecute la Potcoava și, simplul fapt că am interacționat de fiecare dată cu alt cal mi-a dat și mai multă curiozitate și încredere în faptul că învăț lucruri noi din direcția în care îmi place. Și, interacționând cu cai diferiți, nu am ajuns niciodată la o rutină anume, lucru care îmi place și mai mult.

Un lucru pe care mi-l amintesc și acum este că după nenumărate lecții de echitație în care am mers pe cal (lucru normal, ai să spui!), a trebuit să învăț să merg pe lângă cal și mi-a fost tare greu să îl conving să meargă în direcția în care trebuia fără a se opri să mănânce niște iarbă sau să se întindă după frunzele anumitor pomi. Pentru mine acesta a fost momentul de declick în care mi-am dat seama că am o mulțime de lucruri noi de învățat de la cai-aceste animale atât de blânde care te fac să te simți prezent atunci și acolo-ei sunt prezenți în momentul acela și, cumva, te fac și pe tine să faci același lucru. Lucru care în ziua de astăzi este foarte greu să îl obțin în alte cazuri pentru că mereu mintea îmi e plecată la vreo planificare, la finalizarea unui proiect sau la inițierea unuia nou. Ei bine, când sunt în preajma cailor mintea mea e liberă, sunt prezentă, mă bucur de experiență, de natură și de timp care pare a se dilată de fiecare dată. Am ajuns să îmi doresc să am cel puțin o astfel de zi pe lună 🙂

Să mă plimb pe lângă cal s-a dovedit a fi o provocare și mai mare față de când sunt în șa

Luna viitoare, în octombrie, mă întorc la Potcoava pentru a petrece din nou câteva zile în natură, în preajma cailor. Tocmai pentru că mă simt atât de bine în locul acesta și vreau să îți transmit și ție energia asta bună, mi-am pus în minte ca în fiecare an să organizez cl puțin o tabără tematică de echitație în care să arăt participanților cum pot și ei să se bucure din plin de câteva zile liniștite la munte – însă zile în care trăiești o experiență la maxim și la final simți că a trecut cel puțin o săptămână.

Dacă vrei să participi și tu la tabăra de echitație din acest an, te invit să vii în perioada 17-20 octombrie 2019 la Potcoava la tabăra “Horse Riding Adventure” pe care o organizez acolo. Tabara este dedicată celor care sunt la început în ceea ce privește echitația, celor care au o curiozitate legată de cai și celor care doresc să aibă parte de câteva zile liniștite dar pline de lucruri noi. De exemplu, poți participa chiar dacă nu te-ai urcat niciodată pe cal, dar poți participa și dacă ai deja câteva cunoștințe și ai mai călărit în alte centre de echitație. Detaliile taberei le găsești aici iar înscrierile sunt deschise până în primele zile ale lunii octombrie.

Pentru mine caii sunt unele dintre cele mai blânde ființe din lume și totodată sunt cei care te învață despre tine și despre lucrurile simple din viață – cum este atenția, de exemplu, sau timpul dedicat unei singure activități menite să le destindă – adică acele lucruri peste care trecem cu atâta ușurință în viața de zi cu zi fiind mult prea acaparați de viteză și de lucrurile pe care “trebuie să le facem”.

Astfel, te invit ca în această toamnă să îți faci timp pentru tine și să vii în tabăra de echitație pentru a încerca un lucru nou. Echitația este un sport nobil și unul din cele mai relaxante lucruri pe care le poți invăta într-o viată intreagă.

Iti scriu cu drag despre locurile pe care le descopar si despre experientele de calatorie pe care le traiesc!

e-mail: carmina@travelwithasmile.net

Facebook Twitter LinkedIn Google+ YouTube Skype 


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *