“O canoe dublă și două pagaie. Iată-le. De azi și până la plecare acestea sunt responsabilitatea voastră – să le aduceți întregi. Atenție la acostare – să faceți asta numai pe pământ, nu pe vreo structură din material mai tare (metal, ciment) pentru că riscați să spargeți fundul canoei – aceasta e făcută din fibră de sticlă. Bine ați venit în Delta Dunării!” a spus Iliuță, gazda noastră din Delta Dunării în timp ce ne preda “jucariile” cu care aveam să petrecem următoarele 2 zile în Deltă.

Așa începe articolul numit “Delta Dunării văzută din canoe” apărut în cel mai recent număr al revistei National Geographic Traveler (vara 2018). Pentru că iubesc Delta și îmi doresc să inspir cât mai multe persoane să ajungă măcar o dată în viață acolo, m-am gândit să las aici o parte din  gândurile așternute în paginile renumitei reviste.

Am fost în Delta Dunării de nenumărate ori însă de fiecare dată am ales varianta plimbărilor cu barca cu motor. De data aceasta însă am zis să explorăm Delta altfel și am ales o vacanță cu canoe – am vrut să simțim Delta ca niciodată până atunci. Să o cunoaștem așa cum este ea, în tihnă.

După o scurtă acomodare cu satul Mila 23 și pensiunea unde eram cazați ni s-a făcut instructajul de utilizare a canoelor duble și, ușor ușor, grupul nostru de 8 canoe a pornit în prima explorare a canalelor Deltei.

Am trecut cu bine de primul hop – coordonarea celor 2 persoane aflate în fiecare canoe, apoi a urmat traversarea perpendiculară a canalului principal, Dunărea Veche, pentru a ajunge pe canalele mai mici ale Deltei și a savura fiecare secundă în voie.

Odată ce am trecut de iureșul canalului principal-loc frecventat de numeroase ambarcațiuni cu motor care circulă după reguli mai mult sau mai puțin scrise – și am intrat pe canalele adiacente ne-am relaxat complet. În urma noastră nu mai vedeam nici urmă de barcă, nu ne mai feream de valuri de teama de a ne rastura și ne lăsăm purtați de curentul lin al apei. În jur miroasea a flori și a vară.

Aveam cu noi atât o hartă fizică – numai bună pentru orientarea generală în spațiu, însă cu adevărat de ajutor ne-a fost Osmand-ul, aplicație de GPS disponibilă pe telefon ce nu are nevoie nici de acces la internet, nici de semnal la mobil pentru a funcționa (în Deltă sunt multe locurile în care rămâi fără semnal sau treci pe rețea de Ucraina). În plus, are integrate toate canalele mici și foarte mici ale Deltei și sensul în care curge apa pe fiecare – informații extrem de utile pentru noi.

Pe măsură ce ne adânceam în canalul Vîrșina – acesta nu depășea 10 metri lățime – observam din ce în ce mai multe lucruri: de la limpezimea apei, la plantele acvatice pe care le puteam vedea cu ochiul liber, la nuferii albi sau galbeni proaspăt înfloriți, la stuful de pe marginea canalului ce adăpostea nenumărate specii de broaște și amfibieni, păsări și alte viețuitoare despre care știam că sunt acolo dar nu le prindeam nici măcar cu coada ochiului.

Din când în când auzeam câte o bătaie de aripi și ne opream din vâslit pentru a nu speria și alte păsări și a vedea unde se ascund. Am văzut așa o mulțime de egrete, cormorani și stârci. Și ne-am lăsat surprinși de viețuitoarele pe care le găseam la nivelul apei: uneori vedeam câte un pește sărind în apă, alteori observam lipitori și melci pe tulpinele plantelor aflate în apă sau ghiceam pe unde sunt broaștele așezate pe sub frunzele aflate la suprafața apei – le dădeau de gol ochii și gușa care se umfla ori de câte ori scoteau câte un sunet. Simțeam liniștea cea mai adâncă aici, în mijlocul apelor și ne întrebam (în gând, pentru că nimeni nu îndrăznea să rostească vreun cuvânt și să tulbure liniștea) cum ar fi să simțim aceste lucruri în fiecare zi. Timpul părea dilatat și nimic nu putea strica acea liniște desăvârșită pe care o simțeam până în mijlocul sufletului.

După câțiva kilometri buni de vâslit ne-am oprit la umbra unei sălcii bătrâne să ne odihnim pentru câteva minute apoi am pornit din nou. La capătul canalului ne aștepta intrarea în lacul Gârla Vîrșina, loc în care aveam să aflăm cum să ne descurcăm cu curenții destul de mari ce au apărut parcă din senin. Prima senzație când am ajuns la lac a fost de încantare, ca și cum am fi descoperit lumea. Vântul adia ușor iar soarele părea mai puțin dogoritor. Orizontul părea destul de aproape și era format dintr-o multitudine de insulițe de vegetație despre care aveam să aflu că se numesc plauri.

Văzut de sus lacul părea a fi un gigant al apelor ce adăpostește, din loc în loc, insule ce semănau cu adevărate continente.

Din momentul în care am intrat pe Gârla Vîrșina și ne-am entuziasmat la vederea peisajului nici nu ne-am dat seama cum ne-a luat curentul și ne-a dus destul de mult în larg, spre mijlocul lacului. Când ne-am dat seama ce se întâmplă am încercat să ne oprim și am constatat că ne este imposibil fără vreun ajutor din afară – curentul era prea puternic. Și cum ne gândeam noi la tot felul de strategii de a ne opri – agitația noastră ajunsese la cote maxime, la fel și discuțiile între noi – natura și-a jucat rolul și ne-a oferit soluția: ne-am oprit într-un plaur. Brusc, agitația a luat sfârșit și am simțit din nou liniște cu ceva adiere puternică a vântului în jur. Am privit de jur împrejur și ne-am dat seama că aceasta este o nouă față a Deltei, una parcă și mai vie. În depărtare vedeam pâlcuri de păsări – bănuiam că sunt pelicani-și, în ciuda eforturilor de a ajunge la ei, nu am ajuns prea aproape. Am dat vina pe vânt și curentul apei și am zis că ne luăm revanșa a doua zi. Ne-am refăcut forțele și ne-am întors vâslind agale până în sat.

A doua zi ne-am trezit dis-de-dimineață, ne-am îmbrăcat bine, am pus cafeaua în termos și am pornit. Era beznă încă, noi adormiți, iar natura mai trează decât ne imaginasem. Am pornit din nou în canoe către un alt lac în care știam că urma să avem un spectacol al păsărilor la răsărit – Lacul Rădăcinos. Mai era mai bine de o oră până când cercul de foc trebuia să se înalte pe cer așa că am avut suficient timp să vâslim până la locul stabilit.

Dimineața în Deltă este destul de frig chiar și în lunile de vară. Ceața este destul de groasă, însă tocmai aceste condiții atmosferice fac lucrurile și mai interesante: la fiecare pas poți da peste tot felul de păsări care sunt imposibil de văzut ziua – cum este stârcul de noapte de exemplu. Mergem mai departe, nu avem timp să ne gândim la frig și ne încălzim dând din pagaie până ajungem în Lacul Rădacinos chiar înainte de răsărit. După cum spune și numele, lacul este plin de tot felul de rădăcini și este un fel de paradis atât pentru pescari cât și pentru pelicani și alte păsări ce poposesc aici în fiecare vară.

Odată ajunși la intrarea în lac observăm mai mulți pescari ce veniseră să verifice plasele de pescuit. În apropiere de bărcile pescarilor zărim câte un pescăruș sau câte un pelican ce plutea agale pe apă – pesemne că așteptau să le pice și lor câte un pește de la pescari. Ne apropiem pentru a face câteva fotografii apoi ne îndreptăm ușor spre alte locuri în speranța de a găsi mai mulți pelicani.

Reușim să ne apropiem destul de mult încât să găsim o colonie întreagă de pelicani chiar atunci când soarele prindea puteri și colora cerul în nuanțe de foc. Facem câteva fotografii apoi stăm pur și simplu să îi admirăm. Uităm de timp, de cafea, de tot. Dimineața este momentul propice pentru a-i vedea cum iau micul dejun nestingheriți iar acest lucru este cel puțin haios. O mare parte din colonia de pelicani se așează în cerc și îi vezi cum bagă capul în apă să pescuiască – toți deodată. La suprafața apei se văd doar cozile, apoi, peste câteva secunde, îi vezi că se ridică. Din nou, toți deodată. Fac acest lucru de mai multe ori până se satură.

E tare interesant să îi urmărești și să asculți sunetele pe care le scot precum și să observi cum li se mărește gușa când dau de vreun pește mai mare. În plus, este și mai interesant să vezi cum într-o colonie de pelicani există mai multe roluri – de exemplu în momentul în care majoritatea pelicanilor se așează în cerc și încep să pescuiască, în afara cercului rămân câțiva pelicani ce stau “de paza”. Aceștia nu se hrănesc ci au rolul de a păzi colonia în acest moment vulnerabil. După ce majoritatea pelicanilor termină micul dejun, vine și rândul acestora din urmă să se hrănească. După ce termină festinul de dimineață pelicanii ne oferă un adevărat spectacol în zbor. Îi vedem cum se așează câte 7-8 în coloană și pornesc în zbor deodată. Zborul le e destul de greoi iar de fiecare dată când se ridică în zbor se aude în apă “pleosc, pleosc”, semn că se desprind cu greu de aici. Aterizarea însă este una foarte grațioasă și lină – la suprafața apei se aude doar un mic fâsâit. Spectacolul a durat în jur de o oră, însă cine să se fi uitat la ceas? Noi eram fermecați de tot ce ne înconjura și savuram fiecare secundă.

Când pelicanii dădeau semne că reprezentația lor se apropie de sfârșit am pornit din nou agale, vâslind spre sat. Drumul de întors s-a dovedit a fi și mai lung decât cel de dus pentru că ne-am oprit din loc în loc să admirăm tot felul de păsări făcându-și tabieturile de dimineață. Am avut norocul să dăm peste o zonă plină cu cuiburi de chirighițe cu obraz alb. Sunt cele mai gălăgioase păsări pe care le-am întâlnit în Deltă și dimineața se pare că este momentul în care sunt cel mai agitate, mai ales că am prins perioada cuibăritului. Pe o distanță de zeci de metri am găsit zeci de cuiburi de chirighițe. Cuiburile erau micuțe și destul de greu de observat în marea de vegetație aflată la suprafața apei – erau practic formate dintr-o aglomerare mai mare de frunze și rămurele așezate pe frunzele de la suprafața apei. Ne-a fost greu să deosebim cuiburile la prima vedere însă am avut cu noi un ghid bun care ne-a explicat fiecare lucru pe care îl observam. Și aici am stat aproape o oră să vedem spectacolul naturii – chirighitele erau ocupate fie cu contruirea cuiburilor, fie cu statul în cuib sau pe ouă. Din loc în loc mai vedeam câte o chirighiță cu câte un pește în cioc ce venea să-l ofere partenerei ce stătea în cuib.

După spectacolul de la răsărit ne-am întors la pensiune pentru mic dejun pentru ca apoi să pornim din nou cât e ziua de lungă pe lacuri în căutarea păsărilor Deltei.

Nu am fost dezamăgiți și am găsit în drumul nostru nenumărați pelicani, cormorani, egrete, pescăruși, stârci și chiar și păsări mai rare cum este “pescărașul albastru” – specie atât de faimoasă printre fotografii de wildlife.

Cam așa arată Delta văzută din canoe. Pentru textul intergral recomand să cumperi  de la chioscuri numărul de vară al revistei National Geographic Traveler – acesta se poate găsi până în luna septembrie când apare numărul următor (informația se referă la numărul din vara 2018 al revistei National Geographic Traveler).

Iar dacă povestea mea despre cum se vede și cum se simte Delta din canoe ți-a plăcut și te gândești să mergi și tu să știi că următoarea tabără tematică #DeltaExplorer în care vom admira Delta din canoe o organizez în perioada 30 septembrie – 3 octombrie 2021. Detaliile sunt aici, iar în acest moment mai sunt numai 3 camere disponibile.

Ce zici, ne vedem  în Delta Dunării?

Felicitările pentru frumoasele fotografii publicate atât în acest articol cât și în revista National Geographic Traveler merg la Călin Stan.