Geamana.

Actualul lac de decantare Valea Sesii.

Sau exploatarea de cupru de la Rosia Poieni

Atatea nume pentru acelasi loc. Un loc trist, un loc in care era o comunitate de oameni acum multi ani. Un loc care vrea sa razbata, care vrea sa traiasca in ciuda a tot ce i s-a intamplat de-a lungul timpului.

Rosia Poieni este o exploatare de cupru din Muntii Apuseni, exploatare ce a inceput in 1978 in comuna Lupsa, jud. Alba. Rezervele de cupru de aici reprezinta aproximativ 65% din rezervele de cupru din Romania (sursa).

La sfarsitul anilor ’80 in lacul de la Geamana a inceput deversarea de steril iar acesta a acoperit in scurt timp tot satul.

Ce este sterilul?

Sterilul este partea indepartata dupa procesul de prelucrare a unui zacamant.

In intreaga lume deseurile sunt depozitate in gropi special amenajate. Din pacate in Romania, in cazul exploatarii de la Rosia Poieni, sterilul a fost depozitat direct in natura, pe Valea Sesii. Si astfel a disparut o comunitate de aproximativ 1000 de oameni.

O mica parte dintre acestia au ales sa ramana in zona si traiesc si astazi in case darapanate pe malul lacului de steril, lacul Geamana.

Acum cateva saptamani am ajuns si eu la Geamana, in una din zilele taberei #FotoExpeditia. Am vrut sa vad cu ochii mei ce s-a intamplat aici, cum este zona astazi si cum nu vrem sa fie Rosia Montana in viitorul apropiat.

Primul impact a fost dur. Urcam cu masina pe langa lac. La prima vedere lacul pare atat de linistit….Era o liniste de mormant. Nimic nu se misca, lacul era parca inghetat iar culoarea pe care o avea era gri. Cel putin in acel capat.

Am mers mai departe, am urcat spre zona in care stiam ca trebuie sa vad fosta biserica ingropata in steril/cianura. Pe masura ce inaintam, culoarea apei se schimba. Nu era o culoare anume ci o multime de culori amestecate, culori atat de nefiresti pentru un lac!

Am zarit apoi biserica, am gasit si o casa pe marginea drumului (casa locuita cu cateva rufe la uscat pe  sarma). Pana aici nu vazusem alte case locuite decat destul de departe, in satul vecin.

Am oprit si am cautat drumul catre lac. M-am intalnit cu un batran care m-a rugat sa il ajut sa puna niste mere intr-un sac. L-am ajutat si l-am intrebat apoi cum pot ajunge la biserica. S-a oferit sa imi arate drumul pana acolo pentru ca si el avea drum in acea directie. Mergea sa mai ia 2 saci de mere. Le culesese din merii de pe marginea lacului, meri ce au fost odata in gradina casei sale.

Am mers impreuna pana la baza lacului si am gasit gramada de mere pe care o culesese. Merii culesi erau la 4-5 metri de lac.

M-a invitat sa iau cateva mere. Am ezitat, imaginea mea fiind cea a unui mar care creste pe malul unui lac de cianura. Pe malul unui lac otravit.

A observat ezitarea mea insa nu a spus nimic. L-am intrebat apoi “Sunt bune merele astea? Cresc chiar langa lac”. Raspunsul lui a fost “Sunt bune, doar mancam de atatia ani”.

Ceva m-a facut sa il cred si sa fiu linistita. Am luat un mar pe care l-am pus in rucsac. Aveam sa il mananc ceva mai tarziu (a fost bun marul….nu s-a intamplat nimic. Iar gustul era mult mai autentic decat merele pe care le gasim la supermarket).

Am continuat apoi discutia. Am aflat ca el cu familia lui au ramas in sat chiar si dupa ce a avut loc deversarea de steril. Astazi traia tot aici si lucra in zona. Avea grija ca sterilul sa nu ajunga mai departe in lac (decat ajunsese deja). Mi-a explicat cum in lac se arunca var pentru a reduce aciditatea.

Ne-am luat la revedere si am pornit spre lac. Am urcat pe podul construit aici.

Podul parea foarte instabil desi butoaiele folosite ca si baza a podului pareau a sta pe un material destul de solid. Primul pas pe acest pod a fost destul de greu pentru mine. Nu imi dadeam seama cat de sigur este podul si eram constienta ca sub mine este o mare de … otrava.

Cu pasi mici am inaintat. Podul parea destul de trainic asa ca m-am linistit. Am privit in jur. Vedeam natura verde cu nuante galben aramii de toamna. Pomii si dealurile din imprejurimi. Se zareau si cateva case care aveam sa aflu mai tarziu ca sunt locuite.

Lacul era portocaliu.

Si alb in zona in care se arunca var.

Si un amestec de alb cu portocaliu si gri ceva mai incolo.

Nu m-am simtit niciodata asa ca aici. Eram cuprinsa de o multime de ganduri iar apoi mintea mea s-a oprit asupra unui singur gand:

“Aici au trait o multime de oameni. Iar casele lor au disparut ca si cand n-au existat niciodata. Biserica aceea din zare care acum abia razbate din lacul de cianura se afla odata pe un deal (imi spusese batranul cu care ma intalnisem mai devreme). Iar acum, nimic“.

Mi s-a golit mintea de tot si m-am simtit mica. Mica in fata naturii. Si in fata a ceea ce a putut face omul IMPOTRIVA SA.

Asa ca am zis sa arat si altora ce am vazut eu la Geamana. Si sa spun povestea asta.

Eu si altii ca mine. Pentru ca am fost mai multi oameni acolo. Cei din #FotoExpeditia – tabara de fotografie in Muntii Trascau, oameni veniti sa suprinda realitatea toamnei in munti Apuseni. Oameni care erau pregatiti pentru alt gen de fotografie, insa au ajuns la locul si momentul potrivit pentru a surprinde realitatea de aici.

Pe langa grupul nostru ne-am intalnit cu alti prieteni, ei participand la TFB6,  o tabara de constientizare asupra zonei Rosia Montana, tabara organizata de Foto Union. (cateva concluzii trase de TFB6 in urma expeditiei lor gasesti aici si aici)

Atat ei cat si noi am dorit sa aratam tuturor realitatea zonei de aici. Si frumusetea locurilor. Cea care a mai ramas.

Daca Geamana arata asa astazi este un semn de alarma pentru noi toti. Nu vrem sa mergem peste cativa ani si la Rosia Montana si sa o vedem la fel.

Mai jos gasesti cateva imagini realizate la Geamana. Cateva fotografii la final arata faptul ca aici inca se locuieste. Cateva case razlete au razbit in timp iar astazi isi duc existenta la fel de simplu si linistit ca acum multi ani. Majoritatea celor ramasi la Geamana sunt batrani. Pe ici-colo gasesti si oameni ceva mai tineri. Oare cat vor razbi sa traiasca aici?

Mai mult de atat nu stiu ce as putea spune. Orice cuvant ar fi in plus.