Pentru ca zilele trecute te-am invitat in Tabara “Calatorii Culinare“, m-am gandit sa-ti fac o surpriza.

Astazi am un invitat special care a scris un articol pentru tine. Este vorba despre Maxim Alempie de la Poftavinegatind.ro, bucatarul nostru talentat care astazi povesteste despre Maroc si mancarurile traditionale.

Iata povestea lui Maxim. Atentie, s-ar putea sa crezi ca esti chiar acolo, in Maroc, alaturi de bucatarul din poveste in timp ce citesti 🙂

A fost o vreme cand imi facusem un fel de ritual de a merge, o data pe an, la restaurantul L’Harmattan (pe strada Franceza).

Faceam asta poate pentru ca eram student si mi se pareau scumpe, asa ca veneam rar. Sau poate pentru ca ce simteam acolo era foarte diferit de orice alt loc.

Sau, pur si simplu n-am putut sa uit ce gust avea rata cu mere, portocale si scortisoara. Ei ii spun tagine acelei mancari (sa zic ca ar fi echivalentul tocanitei), si se face pe foc incet, intr-un vas special de lut.

Stii, probabil, cum e cu lucrurile care te impresioneaza puternic din prima – le uiti mai greu. Am avut parte si de o experienta hazlie, despre care am povestit in revista unui prieten.

Acu’ vreo doi ani, cand ma gandeam cu prietenii la o excursie mai lunga, s-a facut sa gasim o oferta buna pentru Maroc.

Am luat cu vreo 4-5 luni biletele si habar n-aveam unde o sa ajungem si ce vom face. Eu unul, dobrogean fiind asemanam tot ce vedeam cu locurile de unde vin. Desert si oaze, vant mult si piatra care creste peste tot. Munti inalti, uscaciune in aer, plaje nisipoase la ocean, oameni calzi  care cer bani sa le faci poze 🙂

In cadrul sejurului luaseram o excursie de doua zile in desert. Si fiindca drumul era lung, au fost si cateva opriri. La una dintre ele – ceva mai lunga – ar fi trebuit sa vizitam ceva statiune antropologica. Un fel de muzeu al satului, cam asta am inteles eu. Astia ai nostri eram destul de obositi si, de la atata caldura, numai de stat la soare nu aveam chef.

Asa ca trebuia sa ne retragem la o terasa. Alegerea era cumva usoara: erau doar trei restaurante in centru. Si fiindca toate erau aproape la fel, am zis sa mergem pe partea in care erau doua. Stiu ca n-are logica, dar eu atat tin minte legat de alegere.

Primul lucru cerut: suc de portocale. In Maroc sucul de portocale e la fel de ieftin ca apa minerala de la noi. Fiind miezul zilei omul si orasul pustiu, omul care ne servea era insasi bucatarul. Si fiindca le aducea pe masura ce le pregatea, pana si sucurile veneau cam lent.

De curiozitate l-am urmarit pana in bucataria restaurantului. Nu era greu de ajuns, trebuia sa dai doua paravane de margele la o parte si, dupa un holisor, ajungeai “la sursa”. Cand m-a vazut s-a oprit din condimentat bucatile de piept de pui.

Avea un fel de ritual diferit de ce eram eu obisnuit. Nu tavalea, pur si simplu, bucatile prin mirodenii. Lua fiecare bucatica cu varful degetelor si parca o mangaia. Degetele era imbibate cu amestecul numai de el cunoscut.

Cu privirea un pic pierduta la aparitia mea, si-a revenit si a incercat sa imi explice ca baia e in celalalt capat. N-am zis nimic si am dat sa ma retrag, dar continuam sa il urmaresc, din spatele margelelor cum muta bucatica cu bucatica fiecare parte. Pe usa din spate aparuse un ajutor. Sotia, probabil, dupa cum pareau sa vorbeasca.

Nu si-au spus spus multe, era un fel de ritual si asta. Ea i-a adus niste legume si a plecat.

Atunci mi-a picat fisa: legumele trebuiau si ele sa treaca prin ritualul gatitului. Chiar daca avea trei tigai deja pe foc, putin n-avea cum sa dureze gatitul. Si cum ne era tuturor atat de foame incat ne venea sa dam buzna in bucataria restaurantului.. asta am si facut 🙂

M-am intors la gasca si le-am zis: “Stiti ca cea mai mare virtute la marocani e gatitul incet. Daca nu vreti sa murim de foame, hai sa il ajutam pe om”

Asa ca m-am intors cu toata lumea in bucataria din spate. Prin semne, dand din toate mainile si aratand spre mormanul de legume, cutite, tocatoare, i-am spus intr-un fel de franceza ca vrem sa il ajutam.

Socul de la inceput a fost scurt. Cand a vazut ca eu m-am apucat de tocat ceapa, fetele de spalat legumele si cineva a incercat sa invarta cu spatula intr-o tigaie iar altcineva taia deja portocalele pentru stors, s-a luminat.

Pe fata lui era genul acela de bucurie.. pe care nu stiu cum sa il descriu altfel decat ca atunci cand bunica afla ca mai are un nepot. Sau cam ca atunci cand primesti din senin un SMS “Ce faci diseara? Nu vii la un vin fiert?” si simti ca ti-au fost citite gandurile.

Un fel de bucurie un pic inexplicabila dar retinuta.

Nu stiu daca a durat mai mult de 15 minute toata agitatia, dar stiu ca nici el nu parea sa mai avut turisti atat de aproape de templul lui de gatit.

Cert este ca eram atat de prinsi incat nu cred ca s-a gandit nimeni la poze. Oricum, fiecare isi vedea de treaba si cand legumele pentru salata erau pregatite, portocalele si bananele stoarse iar farfuriile puse la indemana, am plecat. Ne-am pus linistiti la masa si asteptam ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Chicoteam un pic, ce-i drept.

Daca i-as suna acum sa ii intreb pe prieteni cine ce a facut acolo cred ca si-ar aminti doar ce am servit. Erau vreo doua feluri de salata, pui cu ceva cous-cous si un fel de ou facut in nustiu cate mirodenii, banane… Si ca am baut mult suc de portocale.

Iar L’Harmattan, restaurantul marocan original – singurul, as zice – a fost inlocuit de un altul, cu un specific extrem de diferit.

Pana la o noua intalnire cu tara batuta de vantul oceanului, te invit la Tabara Calatorii Culinare

Autor: Maxim Alempie

Ii multumesc lui Maxim pentru ca a impartasit povestea cu noi si abia astept sa gatim impreuna in tabara la Predeal!

Nu uita ca doar pana maine mai poti prinde un loc cu reducere de 15% in tabara Calatorii Culinare. Gasesti detaliile si formularul de inscriere aici. Grabeste-te, locurile sunt limitate (si sunt aproape date toate)!